| De ce s-a certat Ponta cu Geoană Posted: 22 Aug 2010 07:24 PM PDT  ANALIZĂ EVZ. Puterea mogulilor în partid, alianţa cu PNL, proiectul suspendării lui Băsescu şi intrarea la guvernare acestea au fost mizele confruntării dintre fostul şi actualul preşedinte al PSD.
Să-l atace frontal pe Traian Băsescu? Umăr la umăr cu PNL şi mogulii să-l suspende şi să-i smulgă puterea din mâini? Sau să aştepte erodarea PDL şi consolidarea imaginii PSD, astfel încât să câştige detaşat alegerile din 2012? Drumul pe care urma să fie împins PSD a fost miza conflictului deschis dintre actualul preşedinte al PSD, Victor Ponta, şi fostul lider, Mircea Geoană.
Cearta, deşi surprinzătoare pentru unii, nu a apărut din senin. Dincolo de frustrările şi resentimentele generate de ultimul Congres PSD care i-a împărţit în câştigători şi învinşi, divergenţele dintre Ponta şi Geoană au avut o miză reală: strategia politică a partidului.
În ultimă instanţă, disputa pe viziuni politice avea o finalitate cu privire la cine e şeful în PSD. Pentru Mircea Geoană, de exemplu, impunerea propriei viziuni politice ar fi echivalat cu recâştigarea controlului PSD.
Geoană, Crin şi mogulii
După Congresul din februarie 2010, Mircea Geoană a sperat într-o revenire politică. Cu vechii săi aliaţi din campania prezidenţială - Crin Antonescu şi Dan Voiculescu - a căutat revanşa politică. A încercat să reînvie proiectul său din octombrie 2009: să-l forţeze pe Traian Băsescu să cedeze guvernarea unei coaliţii formate din PSD-PC- PNL.
De cealaltă parte, Victor Ponta a preferat strategia consolidării PSD. A mizat pe erodarea PDL într-o guvernare haotică, cu măsuri nepopulare, urmând ca la următoarele alegeri, în 2012, să dea asaltul final asupra puterii.
Strategia lui Geoană prevedea, în primă fază, formarea unei alianţe PSD-PC-PNL în care urma să fie atrasă şi UDMR.
Pasul 2: depunerea unei moţiuni de cenzură şi dărâmarea guvernului Boc. Cu o alianţă înregistrată la tribunal, PSD, PC şi PNL urmau să ceară preşedintelui să nominalizeze un anume premier. Dacă Traian Băsescu refuza nominalizarea, pasul imediat era suspendarea. Crin Antonescu, preşedintele PNL, a expus explicit această variantă. Pe timpul suspendării, preşedintele Senatului, adică Mircea Geoană, ar fi preluat atribuţiile de şef al statului.
Inclusiv nominalizarea unui premier. Foarte probabil, premierul ar fi fost unul şi acelaşi Klaus Johannis, primarul Sibiului, propus şi în octombrie 2009 de coaliţia PSD-PC-PNL-UDMR- minorităţi. După suspendarea preşedintelui şi numirea unui premier, guvernul împărţit după al go ritm politic între partidele din coaliţie urma să conducă ţara până la următoarele alegeri parlamentare.
Timp de câteva luni, atât în culisele partidului, cât şi prin declaraţii publice s-au făcut presiuni pentru impunerea acestei strategii. Nu doar Mircea Geoană, ci şi Crin Antonescu ieşea regulat pentru a pleda în favoarea alianţei PSD-PC-PNL. La rândul său, Dan Voiculescu insista pentru suspendarea lui Traian Băsescu.
Undeva în spate, mult mai discret ca până acum, dar cu o televiziune foarte vocală şi insistentă, Sorin Ovidu Vîntu. Din acest motiv şi atacul lui Ponta la Geoană, pe tema mogulilor care controlau 100% PSD, a fost cât se poate de explicit astfel încât semnalul să fie clar.
Varianta Ponta
Victor Ponta s-a opus însă formării unei alianţe cu PNL în care i se rezervase un rol marginal. Mogulii îi preferau pe deja încercaţii colaboratori Crin Antonescu şi Mircea Geoană.
Dărâmarea guvernului Boc este singurul punct în care viziunile politice ale lui Ponta şi Geoană se întâlnesc. Preşedintele PSD s-a opus ideii ca social-democraţii să intre la guvernare după ce cabinetul Boc ar fi fost demis printr-o moţiune de cenzură. A optat pentru varianta alegerilor anticipate.
De ce? Deschiderea discuţiilor în PSD despre guvern şi negocieri de posturi de miniştri ar fi condus la o regrupare a foştilor susţinători ai lui Geoană. Hrebenciuc, Vanghelie şi baronii PSD aflaţi acum în "adormire" ar fi devenit din nou importanţi. În această situaţie, Ponta risca să piardă controlul partidului.
Preşedintele PSD s-a opus nu doar alianţei cu PNL şi intrării la guvernare, ci şi ideii de suspendare a preşedintelui. Din nou, rolul său ar fi fost modest. Victor Ponta, într-un interviu pentru EVZ, a devoalat numele lui Johannis ca fiind în continuare opţiunea PNL pentru şefia guvernului. El se aştepta ca Mircea Geoană să respecte înţelegerea cu PNL şi săl numească pe Johannis premier. În această situaţie, centrul de putere în PSD s-ar fi mutat în jurul lui Geoană şi al miniştrilor socialdemocraţi din guvernul Johannis. Conse cinţa ar fi fost că poziţia lui Ponta de preşedinte PSD s-ar fi fragilizat şi până la înlăturarea sa din funcţie n-ar fi fost decât o chestiune de timp.
Confruntarea publică dintre Ponta şi Geoană a fost un pretext pentru ca problema să fie adusă în discuţia forului de conducere al PSD. În Biroul Permanent, Ponta a obţinut reducerea la tăcere a lui Geoană, deşi majoritatea membrilor sunt foşti susţinători ai acestuia. Nici unul nu a îndrăznit să susţină ideile celui de-al doilea om în stat.
Chiar dacă prima bătălie s-a terminat cu victoria lui Ponta, Geoană a promis că lucrurile nu vor rămâne aşa, iar la toamnă, la Congresul PSD, va redeschide discuţia.
"Faptul că PSD şi PNL nu mai au ce căuta în acelaşi sac doar pentru un interes politic e o decizie strategică a PSD, nu una personală. N-am absolut nimic cu Crin, dimpotrivă, îmi place de el ca politician şi ca om.",
VICTOR PONTA, preşedintele PSD
Romanian-Portal News
Sursa: evz.ro 
|
| Canada, cel mai bun loc din lume în care să trăieşti? Posted: 22 Aug 2010 07:20 PM PDT  Mirajul visului canadian, ceva mai discret decât cel american, continuă să fascineze şi să atragă anual sute de mii de imigranţi şi refugiaţi din toate colţurile lumii. Canada rămâne singura ţară dispusă să accepte anual un număr de imigranţi echivalent cu circa 1% din populaţia sa.
Din 2001, populaţia Canadei a crescut cu 5,4%, potrivit ultimului recensământ din 2006, având 31.612.897 de locuitori, răspândiţi pe o suprafaţă imensă, de aproape 9 milioane de kilometri pătraţi. 80% din această populaţie trăieşte în mediul urban.
Cele mai dens populate regiuni metropolitane sunt Toronto (5,1 milioane de locuitori), Montréal (3,6 milioane - adică aproape jumătate din populaţia provinciei francofone Québec, cu capitala în oraşul Québec) şi Vancouver (2,1 milioane), adică echivalentul a circa 30% din întreaga populaţie a Canadei. Imigranţii reprezintă 19,8% din populaţie, Toronto atrăgând 40% din totalul emigranţilor, iar Montréalul doar 14,9%. Numărul românilor este determinat prin calcule statistice pe baza chest ionarelor: 83.885 s-au născut în România, 78.495 au limba română ca limbă maternă şi 49.860 şi-au păstrat şi cetăţenia română. Provincia Ontario atrage cei mai mulţi români (48%), iar Québecul doar 36%.
În perioada 2001-2006, în topul ţării de origine a imigranţilor din provincia Québec - provincie de care ne vom ocupa cu precădere, se află China, urmată de ţări francofone: Algeria, Maroc, Franţa şi România (cu 12.000 de imigranţi). Montréalul este un oraş de imigranţi, numărul francofonilor scăzând la 49,8%: 30% provin din Asia, 26% din Africa, 23% din Europa, 20% din cele două Americi. Alături de limbile oficiale, franceza şi engleza, cele mai vorbite limbi neoficiale sunt italiana (16%), araba, spaniola, chineza, creola, greaca, portugheza şi româna.
Caragiale, ispitit de visul canadian
Privită sub aspect istoric, una dintre cele mai intense migraţii se înregistrează în jurul anului 1900. Este de-a drept uimitor să aflăm că de visul canadian a fost ademenit şi I.L. Caragiale, după cum afirmă Constantin Stoiciu în "Romanul reîntoarcerii". Astfel, într-o conferinţă din 1909, Caragiale se simţea ispitit să fugă în Canada, unde "cu munca braţelor mele... să-mi câştig existenţa în mod onorabil".
Zeci de mii de europeni au sperat într-o viaţă decentă şi sunt cuprinşi de febra emigrării din cauza cumplitei sărăcii în care trăiau. Mărturii zguduitoare despre aceste destine sunt consemnate în romanul-document al scriitoarei Melania Mazzucco ("Vita", Milano, 2003, tradus imediat în mai multe limbi, inclusiv în română). Este vorba de imigranţii din SUA, însă şi imigranţii din Canada au un destin asemănător. De altminteri, italienii formează una dintre cele mai numeroase comunităţi străine din Montréal, adică cca. un sfert de milion. Imensele teritorii nelocuite din Canada aveau nevoie de forţă de muncă ieftină, oameni care să lucreze pe ogoare, în mine, la defrişări de păduri, la construcţia de zgârie-nori, căi ferate, şosele, iar mai târziu, autostrăzi.
Spre exemplu, construirea căii ferate transcanadiene a fost posibilă prin munca a mii de chinezi. Mulţi se stabilesc în zonă, ceea ce provoacă reacţia ostilă a localnicilor, apoi a autorităţilor canadiene, care din 1905, introduc o taxă obligatorie de intrare pentru aceştia în valoare de 500 $, iar între 1923-1947 li se interzice venirea în Canada. Tot de truda imigranţilor este legată şi o altă performanţă: construirea celei mai lungi autostrăzi din lume, Trans-Canada, de peste 7.000 km (dată în folosinţă în 1962), care se întinde între oraşul St. John's (Newfoundland) şi oraşul Victoria (Columbia Brit anică).
Viaţa imigranţilor n-a fost uşoară niciodată, ne informează o publicaţie a comunităţii maghiare reformate din Montréal, apărută în 2001. Deoarece orice emigrare costa bani mulţi, ca şi acum, pleca la drum mai întâi capul familiei. Cam în cinci ani reuşea să strângă banii necesari pentru a-şi chema soţia şi copiii. Dacă familia avea mai mulţi copii, emigrau pe rând, la un interval de 4-5 ani. Locuiau câte două-trei familii în acelaşi apartament pentru a suporta mai uşor plata chiriei. Copilul sosit în 1931, autorul amintirilor, începe să lucreze de la vârsta de 14 ani, câte 80 de ore pe săptămână, pentru un salariu de 6 dolari. Deşi astăzi nu se mai lucrează atât de mult pentru bani atât de puţini, visul canadian se poate realiza, în general, doar la a doua sau a treia generaţie: abia acum nepoţii săi erau studenţi la Universitatea McGill din Montréal, una dintre cele mai renumite universităţi, aflată pe locul 21 în topul celor mai bune 500 de universităţi din lume.
De remarcat faptul că şi alte universităţi canadiene se află în topul alcătuit în 2006: Universitatea Toronto (locul 27), Universitatea Columbia Britanică (locul 50), Universitatea Alberta din Edmonton (locul 133), Universitatea Mac Master din Hamilton (locul 155), Universitatea Montréal (locul 181), în timp ce în acest top nu apre nicio universitate românească. În ultimele decenii, imigranţii provin în special din ţările devastate de războaie, conflicte religioase, dictaturi militare, ţări în care cetăţenii suferă discriminări rasiale sau sexuale, precum şi ţări foarte sărace care nu oferă şansa unei vieţi decente, precum fostele ţări comuniste sau sud-americane; chiar ţările industrializate pot furniza imigranţi doritori de noi oportunităţi financiare.
Mulţi emigranţi nu au vizitat niciodată o ţară occidentală prosperă, deci n-au alt termen de comparaţie decât propria lor ţară, şi, odată ajunşi în Canada, au convingerea că se află într-o ţară de vis, care întrece orice închipuire. În 2005, în topul celor 10 ţări furnizoare de imigranţi se aflau China, India, Filipine, Pakistan, SUA, Coreea de Sud, Franţa, Marea Britanie, Columbia şi România. Un fenomen atipic de emigrare în masă are loc în 1996, înainte de retrocedarea Hong-Kong-ului către China. Atunci, valul de imigranţi aduce în Canada cca. 600 de chinezi bogaţi care investesc 100 milioane de dolari în Toronto. Printre ei se află şi fiul unui miliardar, acum un prosper om de afaceri.
Tragedia unor români
Canada continuă să primească şi refugiaţi, astfel, spre exemplu, în 2006 urmau să sosească 810 birmanezi care trăiau într-un lagăr din Tailanda de mai bine de 10 ani. Marea majoritate a imigranţilor sosesc în Canada în mod legal, dar unii şi-au riscat viaţa pentru a ajunge la destinaţia mult visată. Intens mediatizată în 1996, încă se mai aminteşte despre tragedia a patru români, îmbarcaţi clandestin în Spania pe un vas taiwanez cu destinaţia Halifax. Trei dintre ei au fost descoperiţi şi abandonaţi pe o plută în largul oceanului, de spaima unei amenzi de 7.000 dolari aplicate căpitanului de vas de către statul canadian pentru fiecare pasager clandestin.
Cât de adevărat sau cât de fals este visul canadian putem afla din cele câteva publicaţii franceze şi româneşti gratuite care apar la Montréal. Ele includ sute de informaţii disparate, unele conţinând abia câteva rânduri aparent lipsite de semnificaţie - dar care citează ca surse "Statistique Canada" sau importante cotidiene francofone şi anglofone din Canada sau SUA. Informaţiile apărute în presa scrisă canadiană sunt completate cu cele depistate în mai multe publicaţii apărute în România, în special în varianta lor electronică. Ocazional, presa românească publică articole despre diasporă sau emigrare în cadrul unor rubrici speciale.
Mai interesante decât articolele în sine sunt însă comentariile cititorilor pe marginea acestora. La toate acestea se pot adăuga site-urile speciale create de imigranţii români sau străini, de la www.montreal.ro, la www.notcanada.com. Alte informaţii, şocante uneori, despre destinul imigranţilor putem găsi în cărţile de memorialistică sau ficţiune, scrise de români stabiliţi în Montréal şi împrejurimi sau aflaţi pentru o perioadă mai lungă la Montréal: dr. Ionel Ţăranu ("Prezenţă românească în Canada", 2004), Constantin Stoiciu ("Romanul reîntoarcerii", 1993; "De l'insouciance", 1994; "Fugarul", 2004), Mircea Gheorghe ("Partida de canastă", 2005), Alexandru Cet ăţeanu ("Un român în Canada", 1995), Paul Slăvescu ("Canada, o graniţă numită speranţă", 1997) şi Ioan Cosmuţă ("Canada – între vis şi realitate", 1999). O altă lucrare ce poate fi parţial de folos este cea a lui Dan Fornade ("Românii din America. 500 de personalităţi din SUA şi Canada", ed. 2, 2004). Cărţile lor nu fac însă obiectul analizei de faţă, chiar dacă unele informaţii, considerate semnificative, nu le-am putut trece sub tăcere.
Ce bază reală are visul canadian?
Canada are un excelent brand de ţară, o imagine extrem de favorabilă în exterior. Această imagine este susţinută de mai mulţi ani de valoarea Produsului Intern Brut (PIB), deşi dă o imagine falsă asupra bunăstării economice reale şi a fost contestată de numeroşi analişti. În 2005, Canada ocupa locul 9 în lume ca mărime a PIB şi locul 18 la PIB pe cap de locuitor: 34.028 dolari americani, aflându-se alături de Franţa şi Germania. În acelaşi an, România avea un PIB de 10.050 de dolari.
Dar şi alte clasamente fac din Canada o ţară de invidiat, deoarece este considerată ca fiind locul cel mai bun de trăit din lume. Astfel, conform indicelui de dezvoltare umană, întocmit de ONU în urmă cu circa un deceniu, Canada a ocupat trei ani consecutiv primul loc din cele 174 de ţări analizate. Un alt clasament al celor mai fericite ţări din lume situează Canada pe primele locuri. Doar că, în mod paradoxal, nu exită o legătură directă dintre nivelul de trai şi fericire. Ronald Inglehart, cercetător la Universitatea din Michigan, efectuează în 2004 un studiu asupra celor mai fericite 82 de ţări. Primele locuri sunt ocupate de Porto Rico, Mexic, Danemarca, Irlanda, Islanda, Elveţia, Columbia, Belgia şi Canada. Grupul londonez "New Economics Foundation" a întocmit de curând un clasament asemănător. Din cele 178 de ţări studiate, Cuba ocupă locul II, urmată de mai multe ţări latino-americane, iar România se află abia pe locul 120. Clasamentul se bazează pe "măsurarea succesului sau eşecului unei ţări în a oferi locuitorilor săi o viaţă agreabilă, respectând în acelaşi timp şi mediul înconjurător".
Multiculturalismul şi toleranţă religioasă
Canada este percepută şi ca o ţară tolerantă, în special după 1970, odată cu promovarea multiculturalismului ca politică oficială de către prim-ministrul P.E. Trudeau, originar din Montréal; limbile oficiale sunt engleza şi franceza. Din 2005, chiar guvernatorul Canadei, reprezentantul oficial al reginei Marii Britanii şi comandant-şef al Forţelor armate canadiene, este o femeie aparţinând minorităţii vizibile: Michaëlle Jean, primul guvernator de culoare al Canadei, originară din Haiti. Jurnalist de profesie, vorbeşte fluent cinci limbi (franceza, engleza, spaniola, italiana şi creola haitiană). Este căsătorită cu un francez şi a înfiat o fetiţă haitiană.
Potrivit recensământului din 2001, 9% din populaţia provinciei Québec era trilingvă: 3% dintre francofoni, 11% dintre anglofoni şi 50% dintre cei care au o altă limbă maternă; în Montréal, 22% din rezidenţi erau trilingvi. Limba spaniolă era cea de-a treia limbă utilizată de québechezi, şi anume, de către 230.000 de persoane. Spaniola a început să fie introdusă şi în şcoli, şi chiar în învăţământul superior, aşa spre exemplu, la Şcoala de Studii Economice, unde absolvenţii sunt deja solicitaţi de companii care au afaceri în Mexic. În şcolile din Montréal învaţă copii din 180 de ţări şi vorbesc 150 de limbi sau dialecte. Abia 50% au ca limbă maternă limba franceză. Totuşi, Comisia şcolară din Montréal nu acceptă cu uşurinţă personal didactic din alte ţări, acesta reprezentând doar 10% din totalul corpului profesoral, în timp ce elevii imigranţi sunt în proporţie de 50%, după cum aflăm din "Actualité", bilunarul gratuit al arondismentului Côte-des-Neiges.
Minorităţile au dreptul să-şi înfiinţeze şcoli private. Cele mai importante sunt enumerate în gazeta "Pagini româneşti" din Montréal (ed. 1, febr. 2005): armeneşti (3 şcoli cu 500 de copii, precum şi o şcoală privată trilingvă), germane (o şcoală internaţională de 11 ani, Institutul Goethe şi şcoli duminicale, totalizând 500 de elevi), portugheze (3 şcoli pentru clasele I-IX), ruseşti (3 şcoli) şi, din 1985, şcoli musulmane acreditate de minister, la nivel preşcolar, primar şi secundar. Se găsesc şi şcoli evreieşti, menţionate în cotidianul "Métro" (ianuarie 2005), cu ocazia tentativei eşuate a guvernului québechez de a suporta finanţarea integrală a reţelei de şcoli private evreieşti. Multe comunităţi au emisuni de radio, TV, presă şi biserici.
Cu pumnalul la şcoală, de dragul tradiţiei
Toleranţa religioasă este un alt atu al Canadei. Atât în ziarul "Métro" - cotidian gratuit, distribuit în staţiile de metrou din Montréal, cât şi în "Zigzag român-canadian", apar ecouri ale disputei cu privire la toleranţa excesivă manifestată de autorităţi faţă de fanatismul religios, în special cel islamic. De curând, Curtea Supremă a Canadei a autorizat portul kirpanului în şcoli pentru a nu se încălca libertatea de religie. Kirpanul este un pumnal ce face parte din portul tradiţional al comunităţii sikhe; comisia şcolară "Marguerite Bourgois" din Montréal îl interzisese în 2002. Stewart Bell, jurnalist specializat pe investigarea grupărilor teroriste, atrage atenţia asupra pericolului pe care-l reprezintă reţelele teroriste active din Canada în cartea sa "Terreur froide: la filière canadienne du terrorisme internationale".
Un exemplu este Mohammed Jabarah, implicat în atentatul din insula Bali, Indonezia în 2002. Crescut în Ontario, format în Afganistan de către Al-Qaida, a fost recrutat personal de către Osama bin Laden. Doar între 2002 şi 2003, grupările teroriste au primit 22 milioane de dolari din Canada. Descoperirea la Toronto, în 2006, a unei celule teroriste care intenţiona să-l decapiteze pe premier este ca un duş rece pentru elitele canadiene care credeau că multiculturalismul şi toleranţa vor rezolva problema terorismului. "Încercarea de a fi vecinul drăguţ al SUA nu o să vă ferească de furia antioccidentală a islamului radical", atrage atenţia Jonah Golberg în Los Angeles Times.
Ţara diversităţii sexuale
Canada este şi raiul homosexualilor şi al lesbienelor, iar de curând s-a legiferat căsătoriile minorităţilor sexuale. Montréal ocupă locul al doilea cu cea mai mare comunitate gay din America de Nord, iar staţia de metrou Beaudry este singura staţie de metrou din lume decorată în culorile drapelului gay. Totuşi, prostituţia este interzisă.
Canada poate fi preferată Statelor Unite de către imigranţi şi datorită criminalităţii mult mai reduse. Dimensiunile criminalităţii din SUA le dau cifrele vehiculate de Jeremy Rifkin ("Visul european. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră visul american", 2006): în SUA erau încarcerate (în 2003) două milioane de persoane, aproape un sfert dintre cei închişi din întreaga lume. În Canada, în general, poţi să te simţi în siguranţă în propria ta casă, pe străzi sau în metrou, deşi mai au loc agresiuni, jafuri sau chiar omoruri. Publicaţiile gratuite ale arondismentelor din Montréal informează periodic despre diverse infracţiuni. Un atac armat a avut loc în 13 septembrie 2006 la Colegiul Dawson din centrul Mont réalului. Atunci au fost răniţi şi trei studenţi români. A provocat emoţie în presă uciderea, în ianuarie 2006, a unei tinere de 17 ani, aflată singură în tura de noapte într-o staţie Shell.
În provincie, minorii au dreptul să lucreze de la 12 ani, deoarece Canada nu a ratificat Convenţia internaţională prin care se interzice angajarea minorilor sub 15 ani. Explicaţia poate să fie atât nevoia mâinii de lucru ieftine, cât şi nivelul scăzut al veniturilor populaţiei, aceşti copii sporind veniturile familiei. Alocaţia lunară, în valoare de 100 dolari impozabili, se acordă copiilor doar până la 6 ani. În 2002, aproape unul din şase copii canadieni (adică 1,065 de milioane, ce reprezintă peste 16% din numărul copiilor) trăiau sub nivelul de sărăcie. Totuşi, situaţia era mai bună decât în SUA, unde 11,7 milioane de copii (adică 22%) trăiau în sărăcie în acelaşi an.
Furturile mărunte sunt relativ puţine. Majoritatea imigranţilor vin din ţări sărace, măcinate de persecuţii politice sau religioase, care n-ar îndrăzni să fure, riscând expulzarea. E drept că nu toţi sunt aşa temători, unii chiar vin să fure sau să cerşească şi o bună parte dintre ei sunt români. "Aici se poate fura şi nu te prinde nimeni! Aici e de noi, veniţi, fraţilor!", lansează Puşcăriaşu' chemarea pe forum. Sub titlul "Specialiştii" români au băgat spaima în sistemul bancar canadian, "Pagini româneşti" (nr. 1, 2005) relatează conţinutul unui reportaj difuzat pe un post de televiziune canadian despre furturile de pe cardurile bancare. Au fost arestate 58 de persoane (în majoritate români), care au furat 10 milioane de dolari. Banda acţiona în mai multe provincii, iar unul dintre hoţii români se afla la a şasea arestare.
Potrivit specialiştilor, Canada este ţara ideală pentru acest fel de infracţiuni, deoarece este pe primul loc în lume în folosirea cărţilor de debit, iar tipul de carduri oferit de sistemul bancar canadian nu oferă suficientă securitate; o securizare performantă a cardurilor ar necesita o investiţie de 500 milioane de dolari, dar băncile preferă deocamdată doar să-i despăgubească pe clienţi. Se pare că unii români ajunşi în Canada sunt specialişti şi în spălarea banilor unor companii româneşti, afirmă autorul articolului. Potrivit lui Ioan Cosmuţă, o reţea de contrabandă din Canada era alcătuită de ţiganii din ţările ex-comuniste.
Unul dintre ei este deja celebrul Fane Spoitoru, refugiat în Canada, care avea invitaţi de seamă din România: actori, cântăreţi, chiar politicieni. Informaţii picante despre modul de operare al diverşilor borfaşi dă Mircea Gheorghe în volumul său de povestiri, "Partida de canastă", una dintre cele mai bune cărţi scrise de un român despre imigranţii din Montréal. Informaţiile privind marea corupţie sunt aproape absente din paginile ziarelor studiat e. Un singur caz răsunător, cunoscut sub numele de „scandalul comanditarilor", şi-a găsit loc în "Pagini româneşti" (nov. 2005).
În urma referendumului de separare din 1995, guvernul federal liberal a început o propagandă agresivă pentru a-şi crea un brand cât mai atrăgător în provincia Québec. Preţul: deturnarea de fonduri, falsificarea facturilor, risipirea banilor publici, contribuţii ilegale la sponsorizarea partidului liberal în schimbul acordării de contracte guvernamentale etc. În 2005 s-a declanşat scandalul programului de sponsorizare, în urma publicării unui raport de 1.400 de pagini alcătuit de către verificatorul general al Canadei, Sheila Fraser, la cererea premierului Jean Chrétien. A fost cel mai mediatizat eveniment din 2001 şi ancheta cea mai costisitoare: cheltuieli de 6,7 milioane de dolari pentru avocaţi, plus alte 7 milioane pentru servicii contabile.
Bugetul de 250 milioane de dolari fusese administrat de Alfonso Gagliano, ministrul Lucrărilor publice, fiind implicaţi în scandal funcţionari superiori, membri ai Partidului Liberal, societăţi de stat, direct ori a cinci agenţii de publicitate (care au beneficiat de contracte în valoare de 67 milioane de dolari). În anchetă au fost audiaţi atât fostul premier Jean Chrétien, cât şi premierul în funcţie, Paul Martin, ministru al Finanţelor la vremea respectivă. A fost prima dată în istoria Canadei când un premier în funcţie a apărut în faţa magistraţilor. Programul de sponsorizare a fost anulat, iar o parte din bani, returnaţi. Sheila Fraser publică, de altminteri, rapoarte anuale, care sunt semnalate şi în Métro despre ceea ce nu merge bine în Canada: risipă de bani publici, fraude, abuzuri etc.
Publicaţiile franceze gratuite studiate în Canada se deosebesc fundamental de cele din România: lipsesc ştirile senzaţionale, dezvăluirile legate de afacerile puternicilor zilei sau ale oamenilor de afaceri, ecouri ale dezbaterilor parlamentare, chiar şi indiscreţiile cu privire la viaţa vedetelor. Păstrarea tăcerii asupra faptelor de corupţie din societatea canadiană poate lăsa impresia falsă că aceste fapte nici nu se întâmplă.
Totuşi, unul dintre marile scandaluri de escrocherie poate fi cunoscut şi de români dintr-un documentar difuzat pe Reality TV. Este vorba despre scandalul fondului de investiţii Eron Mortgage Corporation din Vancouver, Columbia Britanică, scandal izbucnit în 1996. La 10 ani de la producerea scandalului, în 2006, în seria "Very badman", apare un documentar cu privire la fondul "Eron: cei doi manageri" reuşesc să fure peste 210 milioane de dolari de la cei aproape 3.000 de investitori. Ei vor primi condamnări derizorii: 6, respectiv 3 ani, din care nu execută decât 1 an, respectiv 6 luni. Din bani se recuperează doar 20%, lăsând pe drumuri o mulţime de pensionari.
Nu în ultimul rând, Canada constituie o destinaţie turistică ispititoare, cu uluitoare frumuseţi naturale sau minuni create de mâna omului. Să amintim doar două. Prima şi cea mai cunoscută este cascada Niagara, cascada cu cel mai mare debit de apă din lume, vizitată anual de 14 milioane de turişti. O altă atracţie turistică este oraşul subteran din Montréal, în conexiune cu o parte a liniei de metrou, oraş întins pe mai mult de 30 km, cu peste 1.500 de magazine şi 200 de restaurante.
Poate fi Canada, cel mai bun loc din lume în care să trăieşti?
Articolul face parte din studiul "Destinul imigranţilor canadieni în presa scrisă şi electronică", de Hilda Hencz Romanian-Portal News
Sursa: evz.ro 
|
| Germania datorează României 19 miliarde de euro Posted: 22 Aug 2010 07:16 PM PDT  Datoria e consemnată într-un document cu antetul Ministerului de Finanţe al Germaniei naziste, datat 7 septembrie 1944. Autorităţile române tac mâlc pentru a nu strica relaţiile cu cea mai mare putere economică a Europei şi nu spun nici măcar dacă analizează situaţia.
Zilele trecute a ieşit la iveală un document care, dacă se va dovedi adevărat, România va avea de recuperat de la Germania 18,8 miliarde de euro în urma unui contract comercial încheiat de cele două state în anul 1939.
Aceşti bani ar putea să însemne şansa României de a ieşi mult mai repede din criză, întrucât suma este aproape echivalentă cu împrumutul extern de 19,95 miliarde de euro contractat de România de la FMI, Uniunea Europeană şi Banca Mondială.
Cu toate acestea, instituţiile statului român se încăpăţânează să tacă în acest episod şi nu vor să spună nici măcar dacă analizează sau nu această situaţie. Totul pentru a nu‑i deranja cu ceva pe oficialii germani şi pentru a nu strica relaţiile cu cea mai mare putere economică a Europei.
BNR şi Finanţele tac România şi Germania au încheiat în 23 martie 1939 un contract de clearing, prin care ţara noastră se obliga să livreze Berlinului diverse mărfuri. Contractul prevedea că Germania trebuia să plătească în mărci germane imperiale către BNR, care achita apoi în lei româneşti către exportatori. Atât ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, cât şi Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, au refuzat să facă orice comentariu pe marginea acestei informaţii. „Banca Naţională a României nu poate face niciun comentariu pe această temă", a declarat, pentru „Adevărul", Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului.
Întrebat de ce, acesta a spus că în general BNR nu poate avea astfel de reacţii. Care este, totuşi, instituţia care trebuie să dea un răspuns oficial în această situaţie? „Nimeni nu se poate aventura să facă declaraţii pe această temă până ce situaţia nu e limpezită, pentru că poate fi afectată relaţia economică cu Germania", a fost replica lui Vasilescu.
Instituţia care gestionează datoriile pe care alte ţări le au către România este Ministerul Finanţelor. Contactat de „Adevărul", ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, a răspuns ferm: „Nu comentez". Întrebat dacă instituţia pe care o conduce cercetează această situaţie, ministrul a repetat: „Nu comentez. O zi bună".
Exportatoriisunt sceptici
„Trebuie analizată foarte atent situaţia pentru că ar putea fi o gogoriţă", ne‑a declarat secretarul general al Asociaţiei Naţionale a Exportatorilor şi Importatorilor din România (ANEIR), Mihai Ionescu. El s-a declarat sceptic în legătură cu circuitul banilor aşa cum este descris acesta în contract.
„Eu exclud posibilitatea ca Banca Naţională să fie intermediar între statul german şi exportatorii din România. Poate o altă instituţie, cum ar fi Bancorex sau Eximbank (n.r. - bănci specializate în comerţul exterior), ar putea să se ocupe dacă lucrurile ar fi aşa cum se spune. Dar - cel puţin după 1990 - exporturile noastre către Germania au fost plătite la timp şi, repet, nu prin intermediul BNR", a mai spus reprezentantul ANEIR.
Berlinul spune că n-are bani de dat
Deputatul german din partea partidului de stânga „Die Linke", Ulla Jelpke, a solicitat un punct de vedere oficial cancelariei conduse de Angela Merkel asupra soldului neachitat către România. Ministerul german de Finanţe a răspuns prompt: România a renunţat la orice pretenţie financiară faţă de Germania semnând Tratatul de Pace de la Paris, la 10 februarie 1947.
Experţii, citaţi de Hotnews, spun că răspunsul este incorect. Aceasta pentru că articolul 28 din Tratatul de Pace de la Paris prevede că România renunţă la toate pretenţiile faţă de Germania „cu excepţia celor care rezultă din contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată".
"Trebuie analizată foarte atent situaţia, pentru că ar putea fi o gogoriţă."
Mihai Ionescu
secretar general ANEIR
Datornicăşi către SUA
Un alt caz care a implicat o datorie istorică a Germaniei a fost relatat de către Bloomberg în urmă cu aproape două săptămâni. Potrivit agenţiei de presă, statul german trebuie să dea socoteală pentru obligaţiuni în valoare de 208 milioane de dolari vândute către SUA după terminarea Primului Război Mondial. Datoriile trebuiau plătite iniţial până în 1930, înainte de venirea la putere a lui Adolf Hitler.
Astfel, World Holdings LLC, o companie americană, susţine că deţine un „număr semnificativ" din aceste titluri de stat şi că a fost refuzată în momentul în care a cerut achitarea datoriilor. Germania a emis respectivele obligaţiuni pentru a finanţa reconstruirea statului după Primul Război, dar, după ce Hitler a devenit cancelar, Germania nu a mai efectuat plăţi pentru obligaţiunile scadente.
Radu Golban, omul care a descoperit documentul Documentul a fost descoperit întâmplător de un profesor care îşi făcea documentarea pentru teza de doctorat. Radu Golban (foto) este un român plecat din ţară chiar înainte de Revoluţie, spre Germania. Ulterior, după ce a obţinut cetăţenia germană, a plecat mai departe, spre Elveţia. În această ţară, mai precis la Basel, a început să studieze documentele din arhiva Băncii Reglementelor (cea mai veche dintre instituţiile financiare internaţionale).
Golban trage de mânecă autorităţile române
Profesorul a povestit că, iniţial, documentul pe care îl descoperise făcând cercetări în domeniul monetar „a reprezentat doar o constatare şi un argument pentru lucrarea pe care dorea să o publice. „Ulterior, a devenit o provocare", spune el. Într-adevăr, nu s-a mulţumit doar să-l găsească şi să scrie despre el: în prezent face demersuri pentru ca datoria Germaniei să fie achitată.
Radu Golban a fost cel care a contactat autorităţile de la Bucureşti. A depus o adresă la BNR şi, în iunie anul acesta, a trimis o petiţie preşedintelui Traian Băsescu, care acum a ajuns la Ministerul de Externe. A luat legătura cu parlamentarul german Ulla Jelpke.
Însă „un demers legal pentru recuperarea soldului nu a fost demarat. Până acum, toate acţiunile s-au concretizat doar în interpelări, adrese şi articole publicate", explică profesorul, într-un interviu publicat de Hotnews.ro. Românul rămâne însă optimist că banii vor putea fi recuperaţi. România, locul patru pe lista creditorilor Documentul care poartă antetul Ministerului de Finanţe al Germaniei este datat 7 septembrie 1944. Actul ce avea caracter intern arată că Germania era datoare - facturi neachitate - către 31 de ţări, protectorate şi teritorii.
Suma totală a restanţelor se ridica la peste 20 de milioane de RM. Cele mai mari sume erau datorate Franţei, Belgiei şi Danemarcei. Facturile neachitate României se ridicau la 1.126.344 de RM, plasând ţara noastră pe locul patru a statelor neplătite. Romanian-Portal News
Sursa: adevarul.ro 
|
Claim Your Bonus Points Now!
Dumitrescu a aflat că este campion mondial în proba olimpică de 1.000 m abia la două minute după ce a ieşit de pe apă şi se împăcase cu ideea locului secund!
Pentru guvernul italian, nu toate drumurile duc la Roma. Noi polemici au izbucnit pe scena social-politică din Peninsulă după ce ministrul de Interne, Roberto Maroni, a declarat că ţara sa va merge „mai departe decât Franţa" în privinţa expulzării ţiganilor şi că va cere Uniunii Europene autorizaţia de a trimite acasă şi alţi cetăţeni comunitari care comit delicte pe teritoriul italian ori ale căror condiţii de viaţă „sunt considerate inadecvate".
Marea recesiune din 2008 a ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Aici, în Australia, analiştii o numesc CFG - criza financiară globală. Kevin Rudd, care era prim-ministru în Australia atunci când a izbucnit această criză, a pus în aplicare unul dintre cele mai bune pachete de stimulare economică de tip keynesian din lume. El a realizat că este important să acţioneze din timp, deoarece banii se cheltuiesc repede şi există riscul ca această criză să nu se termine curând. Astfel, prima parte de stimuli a constat în subvenţii în numerar, urmată de investiţii, deoarece acestea din urmă vor fi recuperate în mai mult timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu